Traducere de Octavian Cocoş
La fel ca un bolnav ce leac nu are,
şi fruntea şi-o întoarce spre perete
pentru-a muri, şi eu, plin de regrete,
speranţa-mi pierd, căci eşti nepăsătoare.
Îţi mulţumesc! Mi-ai dat cu îngâmfare
ce-am meritat. Capricii inerente
de prunc crezând în rătăciri demente...
Dar tot tânjind, am obosit cam tare.
Acum soarele tău cu greu străbate
al iernii cer noros şi aureşte
durerea mea – nu-l vreau, nu mă incită.
Mă părăseşti! Şi o să piară toate,
conştiinţa ta, iubirea mea, fireşte,
în acest ceas de jale infinită!
vezi mai multe poezii de: Juan Ramón Jiménez
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.